Loredana a tras aer adânc în piept, ca și cum abia atunci își amintea să respire. Cu o mișcare stângace, i-a așezat pe Mara și Matei jos, pe covorul moale din hol, lângă perete. Copiii plângeau în hohote, cu fețele roșii și ochii umflați, dar ea nu mai avea mâini suficiente pentru toate.
— Stați aici, îngerașilor… Lolo e aici… nu pleacă nicăieri… — murmura ea, mai mult pentru sine.
A scos telefonul din buzunarul hanoracului. Degetele îi tremurau atât de tare încât a scăpat aparatul pe jos. L-a ridicat repede, aproape isteric, și a format 112.
— Alo? Vă rog… avem o urgență… un bărbat a căzut pe scări, nu răspunde… cred că e inconștient… sunt singură cu doi copii mici…
Victor auzea totul. Fiecare cuvânt. Fiecare respirație sacadată. Fiecare suspin. Și pentru prima oară în viața lui, n-avea control asupra a nimic.
Loredana a pus telefonul pe speaker și l-a lăsat pe podea, lângă el. Dispecera îi dădea instrucțiuni, dar vocea ei părea departe, ca prin apă.
— Verificați dacă respiră normal… Nu-l mișcați… Ambulanța e pe drum…
— Respiră… greu, dar respiră… — a răspuns Loredana, apoi vocea i s-a rupt —. Doamne, să nu mi se ducă… copiii… ce mă fac cu copiii dacă…
Și atunci s-a întâmplat ceva ce Victor nu anticipase.
Loredana s-a aplecat și, cu o mână liberă, i-a mângâiat fruntea. Un gest simplu. Cald. Uman.
— Domnule Victor… — a șoptit —. Știu că nu vorbim mult… și știu că poate nu vă pasă… dar copiii au nevoie de dumneavoastră… eu… eu am nevoie să vă treziți…
O lacrimă i-a căzut pe obrazul lui.
Victor a simțit-o. Fizic. Clar. Ca o fisură într-un zid vechi de ani.
„Eu am nevoie să vă treziți”.
Nu „firma”. Nu „programul”. Nu „agenda”.
El.
A stat așa câteva secunde care i s-au părut ore. Apoi, încet, a mișcat degetele. Un gest mic, dar suficient.
— A… a mișcat! — a strigat Loredana speriată și ușurată în același timp —. Domnule Victor? Mă auziți?
Victor a deschis ochii. Lumina candelabrului l-a orbit o clipă. A inspirat adânc și a scos un geamăt real, de data asta.
— Da… — a murmurat —. Mă… aud.
Loredana a izbucnit în plâns. Un plâns zgomotos, necontrolat, din acela care vine când tensiunea dispare brusc.
— Doamne… Doamne, mulțumesc… — repeta ea, râzând și plângând în același timp.
Copiii, simțind schimbarea, au început să se liniștească. Mara s-a târât spre tatăl ei și i-a prins degetul cu mâna ei mică. Matei a scos un sunet ciudat, între râs și gângurit.
Victor i-a privit. Apoi pe Loredana. Și adevărul l-a lovit mai tare decât căderea.
— Loredana… — a spus încet —. Îmi pare rău.
Ea s-a uitat la el surprinsă, ca și cum nu era sigură că a auzit bine.
— Pentru ce? — a întrebat, ștergându-și nasul cu dosul mâinii.
— Pentru… felul în care m-am purtat. Pentru că te-am făcut invizibilă. Pentru că n-am fost… prezent.
A sosit ambulanța câteva minute mai târziu. Paramedicii l-au urcat pe targă, au verificat coastele, ceafa, umărul. Nimic rupt. Doar contuzii serioase și un ego zdrobit.
Înainte să-l ducă spre ieșire, Victor a întins mâna spre Loredana.
— Ai grijă de ei până mă întorc? — a întrebat el.
— Ca întotdeauna — a răspuns ea simplu.
Au trecut câteva luni.
Victor mergea la terapie. Nu pentru coaste. Pentru suflet. Programul lui nu mai era o listă de obiective, ci o colecție de momente. Învățase să schimbe scutece, să adoarmă copii, să asculte fără să întrerupă.
Loredana nu mai era „bona”. Era Loredana. Cu zile libere. Cu respect. Cu un zâmbet sincer.
Într-o seară, stăteau amândoi în bucătărie, după ce gemenii adormiseră.
— Știi — a spus Victor —, atunci pe scări… m-am prefăcut.
Loredana l-a privit lung.
— Știu — a zis ea calm.
— Cum?
— Un om cu adevărat inconștient nu respiră așa atent — a zâmbit ea slab —. Dar nu contează. Important e că… v-ați trezit.
Victor a râs încet.
— Da… m-am trezit.
I wtedy, jakby to podsumować wszystko jednym zdaniem, Victor powiedział już po prostu, bez patosu, normalnie:
— Wiesz co, Loredana? Całe życie myślałem, że muszę wszystko kontrolować. A wystarczyło raz upaść, żeby zrozumieć, że czasem trzeba… dać się komuś złapać.
A ona odpowiedziała po prostu, po ludzku:
— No właśnie. I teraz już jest okej.
